मण्डल Mandala

Mandala (Limba sanscrită: मण्डल Maṇḍala) constituie un simbol și totodată un ritual, originare din Hinduism și din Budism, reprezentând Universul.[1] Mandala este o diagramă circulară ce păstrează cu rigoare o anumită simetrie care se concentrează cu toată forța asupra unui centru, având ca structură tipică împărțirea suprafeței în patru segmente egale.[2] Termenul mandala este moștenit din limba sanscrită și în prezent desemnează variate forme de mesaj, unele foarte departe de punctul de plecare religios. Mandala este un cuvânt compus din doi termeni, manda și la. În sanscrită manda înseamnă cerc, dar și sferă, iar la are sensul de conținător.[3]

sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mandala

Semnificaţia culorilor

Mandala reprezintă o diagramă cosmologică folosită în meditaţie. Un asemenea cerc magic reuneşte în interiorul său mai multe forme geometrice concentrice, aşezate pe diferite niveluri vizuale.

Chiar dacă rostul lor e acela de a fi colorate în funcţie de preferinţele personale, mandalele nu sunt nişte simple desene. Toate elementele grafice au o semnificaţie. Fiecare formă trebuie asociată cu o culoare. Iată, aşadar, care este semnificaţia celor mai des întâlnite culori:

ALB

Albul a fost dintotdeauna culoarea purităţii. Dar şi a vindecării, a unei vieţi noi, a lucrurilor suave. Exprimă pace, împăcare şi inocenţă. Sugerează calm şi sinceritate. Are efectul de a linişti. E culoarea zăpezii neatinse, de pe piscurile munţilor. Şi a lupului alb, un simbol al înţelepciunii în cultura dacică. Albi erau norii spre care dacii aruncau săgeţi când trimiteau mesaje zeilor. Tot albă era şi spuma valurilor în care se scălda Zeul Mării Negre. Albe erau şi bărbile înţelepţilor daci.

NEGRU

E culoarea cea mai întunecată. Simbolizează puterea, supremaţia asupra tuturor celorlalte culori. De asemenea, semnifică ceva distant şi rece. Are efectul de a intimida. În mod implicit, este asociată cu singurătatea, tristeţea, apăsarea şi durerea sufletească. Însă e reprezentativă şi pentru eleganţa naturală. Aceasta e culoarea nopţii, a aripilor de vultur şi a tăciunelui.

BEJ

E o culoare neutră, ce sugerează naturaleţea şi pragmatismul. De una singură, creează un efect de monotonie. Cojoacele dacilor, din blană de oaie, aveau această culoare. La fel şi încălţările lor din piele. Şi rochiile femeilor, din fire de in, cânepă şi lână toarsă, erau în diverse nuanţe de bej. Tulnicul din lemn de tei avea această nuanţă. La fel, şi arcurile de vânătoare ale vitejilor daci.

OCRU ȘI AURIU

Ocru e o culoare caldă şi calmă, deşi sugerează ideea de vânătoare. Aurul extras din munţii Daciei a fost prelucrat de meşteri pricepuţi, iar din el au fost făcute bijuterii pentru nobilime. Tot în aur au fost bătute şi monedele cele mai valoroase. Cele mai cunoscute obiecte de tezaur care au făcut parte din Comoara Dacilor sunt tot din aur.

GRI SI ARGINTIU

Griul, cu numeroasele sale nuanţe, e o culoare neutră, detaşată. E culoarea stâncilor din vârful munţilor şi, mai ales, a Sfinxului. Sure erau bărbile lui Dromichete şi Lisimah. Iar argintie era culoarea armelor ce se ciocneau în luptă. Vasele din argint aflate pe masa regilor erau simbolul bogăţiei şi al puterii acestora. De asemenea, multe dintre bijuteriile cu care se împodobea nobilimea erau tot din argint.

CAFENIU ȘI BRONZ

Cafeniul este o culoare apropiată de pământ. Sugerează maturitate, soliditate, forţă şi încredere. Vestiţii bouri şi zimbri din munţii Daciei aveau blana cafenie. Şi capra Ibex avea aceeaşi culoare. Căciula nobililor daci, denumită pileus, avea de obicei nuanţe cafenii. Iar din bronz erau multe dintre scuturile cu care dacii se apărau în războaiele purtate împotriva cotropitorilor. Şi tot din bronz se făureau unele fibule şi câteva dintre monede.

CĂRĂMIZIU ȘI ARĂMIU

Cărămiziul este o culoare caldă şi telurică. Duce cu gândul la pământurile arse de soare şi la fortificaţiile solide, făcute din materiale naturale. Semnifică stabilitatea şi durabilitatea. Cărămizii erau pietrele aflate la temelia cetăţilor şi a zidurilor de apărare ridicate de daci. Şi vasele din lut ars aveau aceeaşi culoare. Meşteri pricepuţi, dacii prelucrau arama pentru a face din ea unelte şi vase, dar şi podoabe pentru oamenii de rând. Iar roşcat era pieptul zăganilor care vegheau munţii, zburând pe deasupra genunilor. Tot roşcat era şi părul dacilor.

ROŞU

E o culoare primară, caldă, mare aducătoare de energie. E culoarea sângelui, a vieţii. Trădează curaj, pasiune, independenţă şi multă încredere în sine. E şi o dovadă a capacităţii de a iubi. Stimulează simţurile, provoacă intelectul şi îndeamnă la acţiune. Tocmai de aceea, mulţi războinici aplică această culoare pe steagul lor de luptă. Însă, dacă e folosit în exces, fiind foarte vizibil, roşul e perceput ca o agresiune şi, în consecinţă, predispune la iritare şi la mânie, stârnind conflicte.

GALBEN

Încă o culoare primară, caldă. Este, prin excelenţă, una plină de lumină. Are strălucirea soarelui, dar şi a lămâii. S-a constatat că, pe de o parte, galbenul predispune la comunicare, în special fiindcă dă senzaţia de afecţiune şi intimitate între oameni. De asemenea, facilitează instaurarea unei atmosfere relaxate. Pe de altă parte, această culoare trezeşte atenţia, stimulează creativitatea şi măreşte puterea de concentrare. Tocmai combinarea acestor două aspecte face ca galbenul să fie culoarea simbolurilor solare dacice. Dar nu trebuie uitat că nuanţele întunecate de galben sugerează gelozia, laşitatea şi duplicitatea.

ORANJ

E cea de-a treia culoare caldă, însă de data aceasta avem de-a face cu o culoare secundară. Are efecte benefice asupra oamenilor, pentru că dă senzaţia de protecţie, anihilează resentimentele, generează optimism şi înveseleşte. În consecinţă, oranjul îndeamnă oamenii să socializeze. E o culoare ce poate reumple de energie un om sfârşit, care şi-a epuizat forţele în lupta cu provocările vieţii. De asemenea, stimulează spiritul uman şi semnifică fericirea. Totuşi, folosit în exces, oranjul poate provoca anxietate.

ALBASTRU

E a treia dintre culorile primare, însă aceasta intră în categoria celor reci. Caracterizează infinitul şi, prin extensie, nemurirea. Este culoarea cerului şi a mării. Dar şi a lacurilor glaciare, în care zeii se priveau ca într-o oglindă. Se spune că tot albastră era şi privirea celor mai mulţi dintre daci. În mod specific, e considerată culoarea nobleţei, a loialităţii şi a intuiţiei. A celor hotărâţi să lupte pentru un obiectiv ambiţios. Albastrul e asociat şi cu intelectul, mai ales cu nevoia de cunoaştere, poate pentru că are efectul de a calma spiritul şi de a predispune la raţiune. Pe de altă parte, această culoare îndeamnă la meditaţie sau visare, fiindcă protejează sensibilitatea artistică şi îi oferă privitorului linişte sufletească. Însă, dacă e privit în exces, albastrul conduce la pasivitate exagerată şi generează depresie.

VERDE

De asemenea, o culoare secundară, însă din categoria celor reci. Nuanţele închise amintesc de pădurile în care dacii îşi pândeau duşmanii înainte de atac. Nuanţele deschise, crude reclădesc speranţa, sugerând primăvara – anotimpul în care natura revine la viaţă. E culoarea fertilităţii, a pământului plin de roade. Caracterizează tinereţea plină de vigoare, dar şi vindecarea, fiind asociată cu plantele medicinale pe care le foloseau în trecut vracii, din învăţăturile cărora a luat naştere medicina modernă. Denotă echilibru şi stabilitate în timp. Dar şi verdele are conotaţii negative, fiind considerată culoarea invidiei şi a lăcomiei.

VIOLET

E tot o culoare secundară şi, de asemenea, una rece. Violetul e sofisticat şi elegant. E specific unui spirit elevat şi, poate, de aceea a devenit culoarea conducătorilor spirituali, religioşi sau politici – în general, fiind destinată celor puternici şi bogaţi. E o culoare impunătoare. Denotă cunoaşterea ocultă sau paranormală şi influenţa mistică a celor iniţiaţi. În acelaşi timp, este culoarea emoţiilor puternice. Folosită în exces, dă sentimente de melancolie şi chiar de tristeţe.